Am gasit randurile de mai jos intr-un fisier...
Poate am fost eu…
Poate a fost un prieten care mi-a povestit…
Asa ca tunci cand spui o chestie cuiva, ceva de genul “stii, i s-a intamplat unui prieten… nu, nu-l cunosti”…
Nici nu are importanta…
Hai sa ne imaginam ca am fost eu… Sau nu?
Restaurantul era plin, lumea dansa… Unii se intretineau la masa… Altii isi consumau mica aventura extraconjugala…
Am dansat un dans, ne-am intors la masa, am luat o gura de gin si am spus « hai sa mergem pe mal ». Am mers pe marginea marii, pardon, a oceanului si am simtit nevoia sa ma intind pe nisip. Am facut-o fara sa ma gandesc ca poate era ud, poate ma voi murdari, poate… Chiar am simtit ca nu conteaza. M-am intins pe nisipul umed care s-a lipit de mine instantaneu. Vantul batea si valurile isi spuneau cantul neintrerupt, iar in spate palmierii fosneau in acelasi ritm. Era luna plina. Totul era luminat si in fata mea oceanul se zabatea zgomotos. Cerul era aproape senin, doar din cand in cand, cate un nor facea sa para ca stele se misca si ele in bataia vantului.
Atunci am simtit pt prima data in viata mea ca tot universul a fost creat pt mine. Ca tot universal s-a scremut (serios, din toate puterile) sa ma impresioneze. Si atat a reusit. Doar atat. Eram miscat si aproape dezamagit… Miscat pentru ca adunase toate minunile pe care le avea pe acea plaja. Dezamagit pentruca vazusem ca a scos tot ce avea mai minunat si am vazut ca are limite. Era o minune si totusi stiam ca putea mai mult… Cer instelat cu luna plina, Oceanul zbadandu-se salbatic, vatul care–mi biciuia fata cu nisip, plaja umeda de sub mine in nisipul careia facusem ingerasi ca in zapada. Camasa flutura pe mine bezmetic, intr-o simfonie de miresme amestecate cu nisip ud, briza oceanului si mangaierea rece a lunii. Undeva in spate, palmierii fosneau in acelasi ritm. Restaurantul cu muzica si forfota lui erau doar un cadru de fundal. Simteam ca intreg universul se straduia sa ma impresioneze si folosea toata recuzita pe care o avea in dotare, asudand din greu pentru asta.
Eram unic in univers, dar nu eram singur. Ea era cu mine. Era tot ce simteam in momentul acela. Eu si universal aveam ceva de impartit, iar eu nu eram singur.. Si asta era fantastic. Si ma simteam iubit. Parca tot ce simteam, toata acea nebunie de culori, mirosuri, simturi incerca sa concureze cu ceea ce simtea sufletul meu.
Era ceva ce nu mai simtisem niciodata. Imi parea ca sunt gata sa mor in secunda urmatoare pt ca traisem si simtisem tot ce mi se putea oferi. Univerul nu avea mai mult de dat…
Drumul spre casa a fost ca o plutire.
Am descoperit o alta frumusete (desavarsita) : luna vazuta printre frunzele palmierilor lucind, parca ude, cu un fosnet continuu.
Cu simtirea asta am ajuns acasa si tot asa mi-am lepadat hainele pline de nisip. Am insfacat cateva prosoape si am tras cele doua sezlonguridin spatele casei pana ape marginea oceanului. Am adormit inveliti in prosoape, sub lumina lunii, cu oceanul fosnindu-ne la picioare.
Era tot ceea ce Dumnezeu hotarase sa ne arate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Spune-ne parerea ta!